Peste tot miroase a flori..Zambesc, chiar zambesc..cum sa-ti miroasa a flori in plina zi..Mirosul acela greu si inecacios de flori..de la imormantare..va aduce-ti aminte ..caldura, tamaie si miros de flori..Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim, de ce trebuie sa mirosim a flori?
Mă plimb pe la intersecţia insomniilor. Caut cu disperare un sens care să-ntoarcă nicăieriul din pretutindeni. Sunt încă vie şi-n mine plouă cu negaţie. În staţia de autobuz e o eternitate ieşită din uz. Traversez strada: pe trecerea de pietoni, umbre şi boli. Ajung pe trotuar, ridic fruntea sus încercând să cer ajutor: Nimic - apatie providențială. Se prăbuşesc pe mine doar stropii renegaţi de nori. Mă-ntorc acasă târându-mă pe scările existenţei. Uşa e deschisă şi miroase-a nefiinţă, privesc moartea aşezată la masă - eu plâng, iar moartea-mi mănâncă din viaţă...dar miroase a flori ...ironic, nu ?